Fixarea modalității de calcul a termenului de preaviz în dreptul muncii

Conform legii, preavizul este un drept al salariatului, și, în același timp, o obligație a angajatorului. Totodată, preavizul reprezintă o înștiințare prealabilă prin care se aduce la cunoștința salariatului că urmează să fie concediat.

Scopul acordării preavizului în cazul concedierii salariatului îl reprezintă evitarea consecinţelor negative pe care i le-ar putea produce încetarea intempestivă a contractului său de muncă şi asigurarea unei perioade de timp în care acesta să-şi poată căuta şi găsi un alt loc de muncă fără a fi lipsit de venituri salariale.

Conform art. 75 alin. (1) din Codul Muncii, persoanele concediate în temeiul art. 61 lit. c) şi d), al art. 65 şi 66 beneficiază de dreptul la un preaviz ce nu poate fi mai mic de 20 de zile lucrătoare. Codul muncii nu cuprinde o reglementare unitară referitoare la calculul termenului de preaviz, astfel încât se pune problema dacă în această durata se include și ziua comunicării notificării de încetare a contractului de muncă și ziua la care se împlinește termenul.

În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată de Avocatul Poporului cu privirea la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 75 alin. (1) și art. 278 alin. (1) din Codul muncii, respectiv cu privire la fixarea unei modalitati de calcul pentru termenul de preaviz. În această situație, Înalta Curte de Casație și de Justiție admite recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului şi, în consecinţă, stabileşte că:

„În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 75 alin. (1) şi art. 278 alin. (1) din Codul muncii, termenul de preaviz începe să curgă din ziua următoare comunicării notificării de preaviz şi se împlineşte în ultima zi a termenului, dispoziţiile art. 181 alin. (1) pct. 2 şi alin. (2) din Codul de procedură civilă, precum şi cele ale art. 2.553 alin. (1) din Codul civil nefiind aplicabile.”

Menționăm și faptul că neacordarea preavizului cu durata minimă prevăzută de art. 75 alin. (1) din Codul muncii atrage nulitatea absolută a măsurii de concediere și a deciziei de concediere.